EVENIMENTUL
“TESTAMENT” - DIMENSIUNEA REALĂ : EROISMUL
Dezveliţi tot adevărul
Şi le spuneţi tuturor
Cum muriră fraţii noştri
Pentru neam şi ţara lor
IMNUL EROILOR
De la OMUL DE FIER şi DE MARMURA
de Wajda, la oamenii noştri de
CRISTAL şi / sau DE DIAMANT
Pe
data de 4 aprilie a.c., la sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani a avut loc
EVENIMENTUL “TESTAMENT”. O manifestare complexă şi bine gândită, producţie
“Artist Liber”, 2012, în colaborare cu Compania de Teatru Passe-Partout Dan
Puric..
Deloc
întâmplător, primul punct pe invitaţia pentru “PROGRAMUL SERII” marchează “primirea
invitaţilor”. Cei mai importanţi – foştii deţinuţi politici
anticomunişti (a lipsit Ileana Samoilă, Doamna de Oţel a anticomuniştilor).
Azi, ei – cei care au mai rămas în viaţă în mod miraculos - nu sunt bătrâni, sunt oarecum deasupra
timpului. Ei sunt de deosebiţi de toţi
ceilalţi, fie ei tineri sau bătrâni!!! Aristocraţi ai spiritului şi ai curajului, cum spune Dan Puric în prezentare,
senini, calmi, politicoşi prin fiecare fibră a fiinţei, ei luminează
oriunde apar. Dacă regizorul de film polonez Andrzjei Wajda descoperea în
anticomuniştii polonezi pe “OMUL DE FIER” şi “OMUL DE MARMURA”, ai noştri cu
siguranţă sunt oamenii de CRISTAL şi DE DIAMANT... Dacă nu şi-au găsit încă regizorul
de film, se pare că unul de teatru a
fost mai interesat de destinele lor.
Prezentat de Dan
Puric, evenimentul a cuprins şi lansările a două cărţi dedicate aceleiaşi
perioade de teroare instituţionalizată a
instaurării comunismului la noi,
şi anume: ”Teofan. Remember”, 2 volume de Doina Iovănel-Spineanu şi “Cumplite
încercări, Doamne! Ani de mucenicie în temniţele comuniste” de Marcel Petrişor.
Cei doi autori şi-au prezentat şi ei înşişi, succint, cărţile, fiind primiţi cu
căldură de public.
Acordarea pentru
prima oară a “Premiului pentru Demnitate Românească” de către Fundaţia “AIUD”
dlui GHEORGHE JIJIE, omul de bază, secretar
al FRFDPLA, supravieţuitor al temniţelor comuniste, iar în zilele
noastre serios, muncitor şi omniprezent, acolo unde este nevoie a se soluţiona
probleme importante ale foştilor deţinuţi politici, a constituit on moment
deosebit . Nu numai prin emoţia provocată, ci şi prin bucuria de a participa la
recompensarea morală a activităţii unui om care şi-a dedicat timpul şi viaţa
idealurilor anticomuniste şi apoi bunului mers al intereselor foştilor deţinuţi
politici cu o modestie şi hărnicie impresionante.
Fireşte nu este singurul, dar acum a venit momentul său pe care îl merită din
plin.
Foarte inspirat,
de data aceasta fără prudenţa pe care a avut-o la Ateneu când a vorbit despre MARTIRI, Dan Puric a reuşit să sublinieze
caracteristicile de nobleţe ale anticomuniştilor, o
“adevărată aristocraţie “, de “o demnitate incoruptibilă, cu “o coerenţă
excepţională, uluitoare”, “nucleu de rezistenţă” pentru neamul nostru . Poate
ar fi binevenită inserarea unora din ideile domniei sale în prezentarea scrisă
a EVENIMENTULUI “TESTAMENT” pe programul oferit publicului în sală şi care
astfel i-ar familiariza de la început pe participanţi cu esenţa spectacolului ce urmează a-l vedea.
Cu totul special
a fost cuvântul dlui Răzvan Codrescu, o privire lucidă asupra faptului că în
realitate “nu am făcut nimic ca să eliminăm efectele comunismului, ideologie
fără Dumnezeu şi fără morală, care practică un terorism ideologic”, constatând
“indiferenţa şi dezinteresul cras pentru prezent dar şi pentru trecut ca să nu
se ştie, să nu se afle..” Şi, citând din spusele studenţilor săi, a arătat cam care e perspectiva unora
dintre tineri asupra problemei
terorismului comunist şi rezistenţei anticomuniştilor:
”Nasol, dom’le, dar ce putem să le mai
facem noi!” Am citat poate cu
aproximaţie, dar direcţia e clară şi de înţeles. “Veniţi să vedeţi creierii
colegilor noştri împuşcaţi, pe zidurile de la Arhitectură”, spunea o tânără în
îngrozitoarele zile ale represiunii din ’89; între timp placa pusă pe aceleaşi
ziduri pe care era scris “Aici s-a
murit pentru libertate” a dispărut.
Dacă până în
dec. ’89 a existat o continuitate a
tradiţiei luptei anticomuniste şi a respectului faţă de cei care au dus-o, după
căderea ceauşismului şi mai ales după marile evenimente criminal-monstruoase care
au durat aproximativ o lună, în ciuda protestelor şi solicitărilor pentru a se
afla adevărul şi vinovaţii pentru asasinaţii din acea perioadă, treptat s-a
instalat o discontinuitate în
receptarea situaţiei de fapt şi chiar de drept, cum e cea semnalată de dl. Codrescu.
“Revoluţia” din
dec.’89 este una din cele mai mari realizări ale comuniştilor. Ce ştiu
comuniştii cel mai bine să facă ? (Vezi şi celebrele spuse ale lui Bukovski: ”cum
se instalează, comuniştii omoară 10% din populaţie care reprezintă
intelectualii şi cine ar putea să le reziste”- apud “Soviet Story,” r. Edvin
Snore, 2008) Sa omoare: prin urmare
au omorât. Pe cine? Pe tinerii numiţi ulterior tot de comunişti eroii-martiri, într-un stil inspirat direct de Stalin care
spunea că duşmanului poţi să-i faci statuie dacă apoi îl spânzuri de ea; cu
tinerii noştri a fost invers: întâi i-au împuşcat, apoi le-au dedicat un
cimitir cu morminte de marmură. Aceşti tineri sunt cei care au arătat curaj şi capacitate de a conduce. Aceştia au
fost primii seceraţi peste tot în ţară, acolo unde au îndrăznit să se ridice. Am văzut la Cluj portretele lor
şi credeţi-mă, reprezentau personalităţi. Neo-comuniştii au scăpat astfel de
posibili oponenţi reali, curajoşi şi de neintimidat. Apoi, ce mai ştiu foarte
bine sa facă comuniştii? Să mintă.
Aşadar, au minţit. La 22 de ani la acele tragice evenimente – este clar şi nu
vom relua aici tot ceea ce arată în mod foarte onorabil media la fiecare
comemorare. Şi o altă mare “specialitate”comunistă – să fure. Şi au furat, nu ? Şi tot se fură.
Aşadar, prin
evenimentele din decembrie ‘89 comuniştii au reuşit într-o lună de zile nu
numai să anihileze orice opoziţie viitoare (ceea ce constatăm azi cu uşurinţă),
ci şi să arunce în trecut şi oarecum şi în derizoriu (“Nasol, dom’le..!”)
aproape orice glorie a rezistenţei anticomuniste de peste o jumătate de
secol, orice eroism cu care ne-am fi
putut întări moral ca neam. De altfel, după căftănirea la Londra a lui Silviu
Brucan ca “revoluţionarul” reprezentativ pentru noi (care a şi dat tonul
atitudinilor anti-româneşti de adoptat
pentru cine voia să facă o carieră postdecembristă în mijlocul unui “stupid
people”), după diabolizarea perpetuă a legionarilor (cu care Brucan şi-a şi
început cariera politică postdecembristă) şi după trecerea rapidă în uitare sau
interdicţie de publicitate a altor rezistenţi anticomunişti şi această direcţie
era clară. Deşi denunţată de minuscula dar inteligenta medie democrată în acele
zile fierbinţi ea nu a putut fi schimbată, după cum, din nefericire, constatăm
zi de zi. Tot apar institute pentru studierea comunismului, crimelor lui, mai
puţin, mult mai puţin aproape deloc despre
rezistenţa anticomunistă şi IDEOLOGIA ANTICOMUNISTA. Şi de aceea ele nu au fost în stare să producă un climat
de opinie care să fi împiedicat în ultima vreme Curtea Constituţională a
României, urmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să desfiinţeze practic L.221/2009 (privind acordarea
de despăgubiri celor care au avut de suferit după instaurarea comunismului), lege
emisă, votată de Parlamentul României şi ratificată de Preşedintele României. Sigur,
dacă s-ar fi aplicat cum a fost gândită exista “pericolul” ca şi anticomunişti
să devină cetăţeni cu drepturi depline materiale şi să poată intra în viaţa
publică/politică. “Pericolul” a devenit evident cu cererea lui Ion Diaconescu.
Au urmat, aşadar, măsurile corespunzătoare. In schimb când s-a pus problema
verificării calităţii de revoluţionar şi tot ceea ce rezultă din aceasta, uite
că nu s-a putut face nimic, iar legea recunoştinţei funcţionează pentru revoluţionarii
din decembrie şi nu pentru anticomuniştii care au suferit peste o jumătate de
secol.
Am făcut aceste
comentarii nu numai inspiraţi fiind de spusele dlui Codrescu, ci şi pentru a
arăta raportul dintre continuitate-discontinuitate într-un fenomen istoric
foarte familiar nouă şi pentru că prin EVENIMENTUL “TESTAMENT” se pare că se revine la continuitatea pe
care ar trebui să o aibă această comoară “bine ferecată” a anticomunismului
românesc în conştiinţa publică.
Efortul, inspiraţia şi realizarea Finetei
Grigorescu se înscrie pe această linie de continuitate, după o pauză de peste două
decenii.
Viziunea
autoarei spectacolului este una holistică, de integrare a rezistenţei
anticomuniste şi a jertfei întru Christos în marea carte de istorie a românilor; este şi un spectacol de teatru
total, folosind aproape toate resursele artei scenice de la pantomimă (specialitatea
casei) la dans, muzică “live” sau redată şi foarte bine aleasă, proiecţii video
sau tehnica “umbrelor chinezeşti” excelent inserate în acţiune (superb momentul
trecerii în fundal a procesiunii celora care îşi poartă crucea) şi până la vorbirea scenică (în varianta
recitării).
Aşa cum mărturiseşte autoarea: “ideea acestui recital
s-a născut în mine ascultând corul măicuţelor de la Mănăstirea Diaconeşti, cântând
colinde pe versuri scrise de martirii închisorilor comuniste. Asta se întâmpla
în anul 2010, în preajma sărbătorilor Crăciunului…era pentru prima dată când
auzeam astfel de versuri (s.ns.). M-au cutremurat…am lăsat la dospit
acest gând, de a face cunoscuta mai departe poezia scrisă în detenţie, (s.ns) preţ
de vreo 8 luni, timp in care am început documentarea. Prima carte, cu poezii de
Petru Baciu, am împrumutat-o din biblioteca domnului Dan Puric. Am căutat,
apoi, sa-i cunosc pe foştii deţinuţi politic, de la care am aflat lucruri aşa
de cutremurător de adevărate, că nu m-am mai putut dezlipi de ei…de la aceştia
am primit hrana spirituală, pe tot parcursul...aceşti oameni sunt ultimele
pâlpâiri de curăţenie morală, curaj si demnitate româneasca şi, tot ceea ce îmi
doresc prin acest spectacol-recital, este să nu las flacăra sa se stingă“. O
altă minunată persoană care i-a călăuzit paşii Finetei Georgescu a fost doamna
Teodosia Oprescu, văduvă de fost deţinut politic şi fiica cunoscutului pictor Ion Bărbulescu ( B’Arg).
Aşadar POEZIA DE
PENITENCIAR – una din cele mai speciale realizări ale spiritului românesc - a fost inspiratoarea TESTAMENTULUI, un poem
dramatic/ spectacol recital plin de
graţie, de puritate şi de frumuseţe, de talent şi de originalitate.
Temerară
întreprindere de a reda scenic suferinţe atroce, teroare fizică şi
spirituală! Ea a fost realizată cu brio printr-o succesiune de momente
(CARTEA, PLECAREA DE ACASĂ, RUGA, IUBITA, CRĂCIUNUL, FAMILIA, LUPTA, CREZUL,
ḮNVIEREA) a căror denumire putea de altfel să şi lipsească atât de grăitoare
sunt şi atât de firească este succesiunea
lor scenică. Stilizare metaforică şi expresivitate plastică (de la puritatea picturii naïve de la început,
la graţia barocă a Îngerului), ritmul bine dozat atât în interiorul fiecărui
moment, cât şi în ansamblul reprezentaţiei, sublinierea muzicală a dramelor
individuale şi dramatismelor istorice – iată ce se poate admira în acest
spectacol, în care cei 23 de interpreţi sunt
fiecare bine individualizaţi, alcătuind în acelaşi timp ansamblul ideal.
Foarte frumos şi emoţionant momentul recuperării poeziilor de la cei asasinaţi,
ferecaţi la gură şi la mâini.
Dedicat foştilor
deţinuţi politici anticomunişti, pentru că “aceşti oameni sunt ultimele
pâlpâiri de curăţenie morală, curaj si demnitate româneasca şi, tot ceea ce îmi
doresc prin acest spectacol-recital, este să nu las flacăra sa se stingă “,
TESTAMENT –ul reuşeşte ceva mai mult. Reuşeşte să recreeze acea flacără interioară, izvorâtă din nobila
iubire de ţară şi popor care se cheamă PATRIOTISM, cuvânt care poate reveni cu
fruntea sus în limbajul nostru; reuşeşte, în plus, să reînvie elanul spiritual care a stat la baza
luptei pentru valorile neamului şi care se cheamă EROISM. El sparge toate tiparele
impuse şi toate spaimele individuale. Sigur că toate marile noastre aspiraţii
şi eforturi se sfârşesc în DUMNEZEU,
doar că mai întâi ele trebuie să înceapă. Ori acesta este eroismul: îmbinare
între credinţă, patriotism şi curaj.
Mai de înţeles (şi de acceptat în condiţiile date, v. supra) a fost/
este sub denumirea de martiriu. De unde
abilitatea comuniştilor de a-şi denumi victimele “revoluţiei” EROI-MARTIRI, şi
de a-i comemora ca atare, cum arătam mai sus, în timp ce anticomuniştii
ante-revoluţionari sunt doar “martiri”, pentru care recunoştinţa ţine de
eshatologie.
Poate dacă li
s-ar recunoaşte şi lor public şi mediatic dimensiunea eroică a acţiunilor lor, atunci şi tinerii ar fi mai interesaţi de
moştenirea fabuloasă lăsată de ei generaţiilor viitoare. Se pare că şi Biserica arată că aceasta ar fi
calea de urmat, adică nu invocarea
laturii martirice, întrucât în mod paradoxal (contrar celei poloneze de
ex.) nu s-a grăbit deloc până în prezent să
recunoască dimensiunea canonică a martiriului anticomuniştilor români şi
cu o nepăsare uimitoare o împinge spre
ziua judecăţii de apoi.
*
Nu
anticomuniştii sunt aceia care au
nevoie de vreo recunoaştere; ei au luptat, au atins stări sublime, au atins
imposibilul şi, totuşi, au revenit printre noi ca o ultimă şansă. Noi cei care
rămânem fără ei suferim şi e păcat că nu există o colecţie de portrete ale lor,
atât de uşor de realizat în zilele noastre pe CD.
Intr-o epocă în
care vulgaritatea, agresivitatea, instinctele josnice, distrugerea şi auto-distrugerea
individului rezultat din educaţia şi morala europeană creştină sunt difuzate
non-stop în adevărate tsunami-uri mediatice, nobleţea şi eroismul
anticomuniştilor în general şi ale celor români, în special, precum literatura
şi mai ales poezia românească de
penitenciar constituie adevărate modele de urmat pentru supravieţuirea lumii
civilizate.
Spectacolul
EVENIMENT “TESTAMENT” a deschis acest
drum pe care îl dorim rodnic şi fericit pentru viitoarele prezentări scenice,
fie ele şi lecturi, cu literatura şi
poeziile anticomuniştilor. Merită.
11 aprilie 2012 Rodica-Smaranda
No comments:
Post a Comment