EVENIMENTUL “TESTAMENT”  -  DIMENSIUNEA REALĂ : EROISMUL
 * Reportaj apărut în revista PERMANENŢE (Aprilie 2012)    


Dezveliţi tot adevărul
Şi le spuneţi tuturor
Cum muriră fraţii noştri
Pentru neam şi ţara lor
                       IMNUL EROILOR

De la OMUL DE FIER şi DE MARMURA de Wajda, la oamenii noştri de
CRISTAL  şi / sau DE   DIAMANT

          Pe data de 4 aprilie a.c., la sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani a avut loc EVENIMENTUL “TESTAMENT”. O manifestare complexă şi bine gândită, producţie “Artist Liber”, 2012, în colaborare cu Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric..
          Deloc întâmplător,  primul punct pe invitaţia  pentru “PROGRAMUL SERII” marchează “primirea invitaţilor”. Cei mai importanţi – foştii deţinuţi politici anticomunişti (a lipsit Ileana Samoilă, Doamna de Oţel a anticomuniştilor). Azi, ei – cei care au mai rămas în viaţă în mod miraculos -  nu sunt bătrâni, sunt oarecum deasupra timpului.  Ei sunt de deosebiţi de toţi ceilalţi, fie ei tineri sau bătrâni!!! Aristocraţi ai  spiritului şi ai curajului, cum spune Dan Puric în prezentare, senini, calmi, politicoşi prin fiecare fibră a  fiinţei, ei  luminează oriunde apar. Dacă regizorul de film polonez Andrzjei Wajda descoperea în anticomuniştii polonezi pe “OMUL DE FIER” şi “OMUL DE MARMURA”, ai noştri cu siguranţă sunt oamenii de CRISTAL şi DE DIAMANT... Dacă nu şi-au găsit încă regizorul de film, se pare că  unul de teatru a fost mai interesat de destinele lor.
  
          Prezentat de Dan Puric, evenimentul a cuprins şi lansările a două cărţi dedicate aceleiaşi perioade de teroare instituţionalizată a  instaurării  comunismului la noi, şi anume: ”Teofan. Remember”, 2 volume de Doina Iovănel-Spineanu şi “Cumplite încercări, Doamne! Ani de mucenicie în temniţele comuniste” de Marcel Petrişor. Cei doi autori şi-au prezentat şi ei înşişi, succint, cărţile, fiind primiţi cu căldură de public.

          Acordarea pentru prima oară a “Premiului pentru Demnitate Românească” de către Fundaţia “AIUD” dlui GHEORGHE JIJIE, omul de bază, secretar  al FRFDPLA, supravieţuitor al temniţelor comuniste, iar în zilele noastre serios, muncitor şi omniprezent, acolo unde este nevoie a se soluţiona probleme importante ale foştilor deţinuţi politici, a constituit on moment deosebit . Nu numai prin emoţia provocată, ci şi prin bucuria de a participa la recompensarea morală a activităţii unui om care şi-a dedicat timpul şi viaţa idealurilor anticomuniste şi apoi bunului mers al intereselor foştilor deţinuţi politici cu o  modestie şi hărnicie impresionante. Fireşte nu este singurul, dar acum a venit momentul său pe care îl merită din plin.

     Foarte inspirat, de data aceasta fără prudenţa pe care a avut-o la Ateneu când a vorbit  despre MARTIRI, Dan Puric a reuşit să sublinieze caracteristicile de nobleţe ale anticomuniştilor, o “adevărată aristocraţie “, de “o demnitate incoruptibilă, cu “o coerenţă excepţională, uluitoare”, “nucleu de rezistenţă” pentru neamul nostru . Poate ar fi binevenită inserarea unora din ideile domniei sale în prezentarea scrisă a EVENIMENTULUI “TESTAMENT” pe programul oferit publicului în sală şi care astfel i-ar familiariza de la început pe participanţi cu esenţa spectacolului ce  urmează a-l vedea.


      Cu totul special a fost cuvântul dlui Răzvan Codrescu, o privire lucidă asupra faptului că în realitate “nu am făcut nimic ca să eliminăm efectele comunismului, ideologie fără Dumnezeu şi fără morală, care practică un terorism ideologic”, constatând “indiferenţa şi dezinteresul cras pentru prezent dar şi pentru trecut ca să nu se ştie, să nu se afle..” Şi, citând  din spusele studenţilor săi, a arătat cam care e perspectiva unora dintre tineri asupra  problemei terorismului comunist şi  rezistenţei anticomuniştilor: ”Nasol, dom’le, dar ce putem să le mai  facem  noi!” Am citat poate cu aproximaţie, dar direcţia e clară şi de înţeles. “Veniţi să vedeţi creierii colegilor noştri împuşcaţi, pe zidurile de la Arhitectură”, spunea o tânără în îngrozitoarele zile ale represiunii din ’89; între timp placa pusă pe aceleaşi ziduri  pe care era scris “Aici s-a murit pentru libertate” a dispărut.

        Dacă până în dec. ’89 a existat o continuitate a tradiţiei luptei anticomuniste şi a respectului faţă de cei care au dus-o, după căderea ceauşismului şi mai ales după marile evenimente criminal-monstruoase care au durat aproximativ o lună, în ciuda protestelor şi solicitărilor pentru a se afla adevărul şi vinovaţii pentru asasinaţii din acea perioadă, treptat s-a instalat o discontinuitate în receptarea situaţiei de fapt şi chiar de drept, cum e cea semnalată de dl. Codrescu.

     “Revoluţia” din dec.’89 este una din cele mai mari realizări ale comuniştilor. Ce ştiu comuniştii cel mai bine să facă ? (Vezi şi celebrele spuse ale lui Bukovski: ”cum se instalează, comuniştii omoară 10% din populaţie care reprezintă intelectualii şi cine ar putea să le reziste”- apud “Soviet Story,” r. Edvin Snore, 2008) Sa omoare: prin urmare au omorât. Pe cine? Pe tinerii numiţi ulterior tot de comunişti eroii-martiri, într-un stil inspirat direct de Stalin care spunea că  duşmanului poţi să-i  faci statuie dacă apoi îl spânzuri de ea; cu tinerii noştri a fost invers: întâi i-au împuşcat, apoi le-au dedicat un cimitir cu morminte de marmură. Aceşti tineri sunt  cei care au arătat curaj şi capacitate de a conduce. Aceştia au fost primii seceraţi peste tot în ţară, acolo unde au îndrăznit  să se ridice. Am văzut la Cluj portretele lor şi credeţi-mă, reprezentau personalităţi. Neo-comuniştii au scăpat astfel de posibili oponenţi reali, curajoşi şi de neintimidat. Apoi, ce mai ştiu foarte bine sa facă comuniştii? Să mintă. Aşadar, au minţit. La 22 de ani la acele tragice evenimente – este clar şi nu vom relua aici tot ceea ce arată în mod foarte onorabil media la fiecare comemorare. Şi o altă mare “specialitate”comunistă – să fure. Şi au furat, nu ? Şi tot se fură.


       Aşadar, prin evenimentele din decembrie ‘89 comuniştii au reuşit într-o lună de zile nu numai să anihileze orice opoziţie viitoare (ceea ce constatăm azi cu uşurinţă), ci şi să arunce în trecut şi oarecum şi în derizoriu (“Nasol, dom’le..!”) aproape orice glorie a rezistenţei anticomuniste de peste o jumătate de secol,  orice eroism cu care ne-am fi putut întări moral ca neam. De altfel, după căftănirea la Londra a lui Silviu Brucan ca “revoluţionarul” reprezentativ pentru noi (care a şi dat tonul atitudinilor  anti-româneşti de adoptat pentru cine voia să facă o carieră postdecembristă în mijlocul unui “stupid people”), după diabolizarea perpetuă a legionarilor (cu care Brucan şi-a şi început cariera politică postdecembristă) şi după trecerea rapidă în uitare sau interdicţie de publicitate a altor rezistenţi anticomunişti şi această direcţie era clară. Deşi denunţată de minuscula dar inteligenta medie democrată în acele zile fierbinţi ea nu a putut fi schimbată, după cum, din nefericire, constatăm zi de zi. Tot apar institute pentru studierea comunismului, crimelor lui, mai puţin, mult mai puţin aproape deloc despre rezistenţa anticomunistă şi IDEOLOGIA ANTICOMUNISTA. Şi de aceea  ele nu au fost în stare să producă un climat de opinie care să fi împiedicat în ultima vreme Curtea Constituţională a României, urmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desfiinţeze practic L.221/2009 (privind acordarea de despăgubiri celor care au avut de suferit după instaurarea comunismului), lege emisă, votată de Parlamentul României şi ratificată de Preşedintele României. Sigur, dacă s-ar fi aplicat cum a fost gândită exista “pericolul” ca şi anticomunişti să devină cetăţeni cu drepturi depline materiale şi să poată intra în viaţa publică/politică. “Pericolul” a devenit evident cu cererea lui Ion Diaconescu. Au urmat, aşadar, măsurile corespunzătoare. In schimb când s-a pus problema verificării calităţii de revoluţionar şi tot ceea ce rezultă din aceasta, uite că nu s-a putut face nimic, iar legea recunoştinţei funcţionează pentru revoluţionarii din decembrie şi nu pentru anticomuniştii care au suferit peste o jumătate de secol.

       Am făcut aceste comentarii nu numai inspiraţi fiind de spusele dlui Codrescu, ci şi pentru a arăta raportul dintre continuitate-discontinuitate într-un fenomen istoric foarte familiar nouă şi pentru că prin EVENIMENTUL “TESTAMENT”  se pare că se revine la continuitatea pe care ar trebui să o aibă această comoară “bine ferecată” a anticomunismului românesc în conştiinţa publică.

       Efortul, inspiraţia şi realizarea Finetei Grigorescu se înscrie pe această linie de continuitate, după o pauză de peste două decenii. 
      Viziunea autoarei spectacolului este una holistică, de integrare a rezistenţei anticomuniste şi a jertfei întru Christos în marea carte de istorie  a românilor; este şi un spectacol de teatru total, folosind aproape toate resursele artei scenice  de la  pantomimă (specialitatea casei) la dans, muzică “live” sau redată şi foarte bine aleasă, proiecţii video sau tehnica “umbrelor chinezeşti” excelent inserate în acţiune (superb momentul trecerii în fundal a procesiunii celora care îşi poartă crucea) şi  până la vorbirea scenică (în varianta recitării).
       Aşa cum  mărturiseşte autoarea: “ideea acestui recital s-a născut în mine ascultând corul măicuţelor de la Mănăstirea Diaconeşti, cântând colinde pe versuri scrise de martirii închisorilor comuniste. Asta se întâmpla în anul 2010, în preajma sărbătorilor Crăciunului…era pentru prima dată când auzeam astfel de versuri (s.ns.). M-au cutremurat…am lăsat la dospit acest gând, de a face cunoscuta mai departe poezia scrisă în detenţie, (s.ns) preţ de vreo 8 luni, timp in care am început documentarea. Prima carte, cu poezii de Petru Baciu, am împrumutat-o din biblioteca domnului Dan Puric. Am căutat, apoi, sa-i cunosc pe foştii deţinuţi politic, de la care am aflat lucruri aşa de cutremurător de adevărate, că nu m-am mai putut dezlipi de ei…de la aceştia am primit hrana spirituală, pe tot parcursul...aceşti oameni sunt ultimele pâlpâiri de curăţenie morală, curaj si demnitate româneasca şi, tot ceea ce îmi doresc prin acest spectacol-recital, este să nu las flacăra sa se stingă“. O altă minunată persoană care i-a călăuzit paşii Finetei Georgescu a fost doamna Teodosia Oprescu, văduvă de fost deţinut politic şi fiica cunoscutului  pictor Ion Bărbulescu ( B’Arg).


      Aşadar POEZIA DE PENITENCIAR – una din cele mai speciale realizări ale spiritului românesc -  a fost inspiratoarea TESTAMENTULUI, un poem dramatic/ spectacol recital  plin de graţie, de puritate şi de frumuseţe, de talent şi  de originalitate.
      Temerară  întreprindere de a reda scenic suferinţe atroce, teroare fizică şi spirituală!   Ea a fost realizată cu brio printr-o succesiune de momente (CARTEA, PLECAREA DE ACASĂ, RUGA, IUBITA, CRĂCIUNUL, FAMILIA, LUPTA, CREZUL, ḮNVIEREA) a căror denumire putea de altfel să şi lipsească atât de grăitoare sunt şi atât de firească este succesiunea  lor scenică. Stilizare metaforică şi  expresivitate plastică (de la puritatea picturii naïve de la început, la graţia barocă a Îngerului), ritmul bine dozat atât în interiorul fiecărui moment, cât şi în ansamblul reprezentaţiei, sublinierea muzicală a dramelor individuale şi dramatismelor istorice – iată ce se poate admira în acest spectacol, în care cei 23 de interpreţi sunt  fiecare bine individualizaţi, alcătuind în acelaşi timp ansamblul ideal. Foarte frumos şi emoţionant momentul recuperării poeziilor de la cei asasinaţi, ferecaţi la gură şi la mâini.

     Dedicat foştilor deţinuţi politici anticomunişti, pentru că “aceşti oameni sunt ultimele pâlpâiri de curăţenie morală, curaj si demnitate româneasca şi, tot ceea ce îmi doresc prin acest spectacol-recital, este să nu las flacăra sa se stingă “, TESTAMENT –ul reuşeşte ceva mai mult. Reuşeşte să recreeze  acea flacără interioară, izvorâtă din nobila iubire de ţară şi popor care se cheamă PATRIOTISM, cuvânt care poate reveni cu fruntea sus în limbajul nostru;  reuşeşte, în plus, să reînvie elanul spiritual care a stat la baza luptei pentru valorile neamului şi care se cheamă EROISM. El sparge toate tiparele impuse şi toate spaimele individuale. Sigur că toate marile noastre aspiraţii şi eforturi  se sfârşesc în DUMNEZEU, doar că mai întâi ele trebuie să înceapă. Ori acesta este eroismul: îmbinare între credinţă, patriotism şi curaj.  Mai de înţeles (şi de acceptat în condiţiile date, v. supra) a fost/ este sub denumirea de martiriu.  De unde abilitatea comuniştilor de a-şi denumi victimele “revoluţiei” EROI-MARTIRI, şi de a-i comemora ca atare, cum arătam mai sus, în timp ce anticomuniştii ante-revoluţionari sunt doar “martiri”, pentru care recunoştinţa ţine de eshatologie.
       Poate dacă li s-ar recunoaşte şi lor public şi mediatic dimensiunea eroică a acţiunilor lor, atunci şi tinerii ar fi mai interesaţi de moştenirea fabuloasă lăsată de ei generaţiilor viitoare.  Se pare că şi Biserica arată că aceasta ar fi calea de urmat, adică  nu  invocarea  laturii martirice, întrucât în mod paradoxal (contrar celei poloneze de ex.) nu s-a grăbit deloc până în prezent să  recunoască dimensiunea canonică a martiriului anticomuniştilor români şi cu o nepăsare uimitoare  o împinge spre ziua judecăţii de apoi.
*
        Nu anticomuniştii  sunt aceia care au nevoie de vreo recunoaştere; ei au luptat, au atins stări sublime, au atins imposibilul şi, totuşi, au revenit printre noi ca o ultimă şansă. Noi cei care rămânem fără ei suferim şi e păcat că nu există o colecţie de portrete ale lor, atât de uşor de realizat în zilele noastre pe CD.
    Intr-o epocă în care vulgaritatea, agresivitatea, instinctele josnice, distrugerea şi auto-distrugerea individului rezultat din educaţia şi morala europeană creştină sunt difuzate non-stop în adevărate tsunami-uri mediatice, nobleţea şi eroismul anticomuniştilor în general şi ale celor români, în special, precum  literatura  şi mai ales poezia românească  de penitenciar constituie adevărate modele de urmat pentru supravieţuirea lumii civilizate.
     Spectacolul EVENIMENT “TESTAMENT” a deschis  acest drum pe care îl dorim rodnic şi fericit pentru viitoarele prezentări scenice, fie ele şi lecturi,  cu literatura şi poeziile anticomuniştilor. Merită.

    11 aprilie 2012                                                                                      Rodica-Smaranda Vulcănescu
                                                                                     
                                                     

No comments:

Post a comment